Concluzii la moartea lui Adrian Păunescu

A fost doliu naţional. Chiar dacă analfabeţii de la putere nu l-au decretat, oamenii simpli au facut-o. S-au dus mulţi spontani şi tăcuţi la Ateneu, au însoţit sicriul la cimitir, au cinstit cum se cuvine memoria celui care a i-a iubit şi s-a consumat pentru ei, cel care le-a dat peste 50 de volume de poezie şi mii de spectacole. Părăsit de autorităţile surde şi oarbe, poporul nu l-a lăsat singur şi l-a urmat până la capăt.

Avem limbrici. Îi putem găsi în ministerul inculturii, în institutul cultural român sau televiziunea cică română, pentr care n-a prezentat nicio imortanţă pierderea pe care cultura şi românimea au suferit-o. Ei sunt şefii culturii în România acestor ani şi promovează arta falusului şi antiromânismul. Un goz care scrie despre ţară "Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării." (H. R. Patapievici - Politice, Ed. Humanitas, Buc., 1996; pg. 63) nu are cum să fie compatibil cu cel care se caracterizează astfel: „Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară/, Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,/ Nu e-năuntru hiba, ci afară, /Trăiam un veac, labil dacă eram.” (Adrian Păunescu). O mulţime de complexaţi care cred că puterea ţine loc de creier şi-au dat măsura valorii zilele acestea. Ţara are limbrici dar nu suntem dispuşi să o tratăm.

Adrian Păunescu a murit şi nu avem ce pune în locu lui.

PS: M-am confruntat cu mulţi din cei care îl denigrau pe Adrian Păunescu. Placa lor era una singură: "a fost poetul de curte al dictatorului". Pe fiecare îl rugam să-mi spună câteva versuri scrise de Păunescu ca să văd de unde pornim discuţia. 99% nu ştiau nici măcar o strofă.